Uriasii
de Tudor Arghezi
La inceput erau uriasii, pasarile, dobitoacele, padurile si oamenii. Nici o fiinta nu era marunta, caci Dumnezeu voia sa arate puterea lui, dar si sa vada bine fapturile de pe pamant, cand se va uita din ceruri la ele. Serpii,r amele, soparlele nu se ascundeau caci nici n-aveau de ce sa se ascunda, nici loc destul de mic pentur o pitire. Sarpele era cat Dunarea de lung.
Animalele toate mancau iarba, iarba crestea tot anul, nu era iarna si omul se hranea cu poame, De ce s-ar fi ascuns unele de altele, daca nu era nici o primejdie? Gustul ca se mananca fapturile intre ele a venit mai tarziu, cand firea s-a razvratit si s-a stricat si a ramas stricata.
Dar de prea mult bine si oamenii si dobitoacele s-au saturat si neavand ce face decat sa manance si sa doarma, s-au suparat ca sunt supuse lui Dumnezeu si au voit sa ia locul lui.
Intai, omul neputandu-se lupta cu el, a inceput a prigoni animalele, ca sa si le supuie, pana va veni si randul lui Dumnezeu. Daca sarpele era cat un rau, daca vulturul era cat o jumatate de cer, omul era cat cele mai inalte turnuri de azi. Avea, dupa masuratoarea noastra, cinci sute optzeci de coti pana la cap, capul de saizeci de coti, bratele si picioarele de o suta si o suta optzeci de coti si spinarea ii era lata de doua ori cat temelia unei biserici in lung. Un om ca noi nu s-ar fi putut urca pe un om de-atunci, nici cind sta culcat, decit cu scari inadite si razimate de coltul umarului aceluia. Numai copiii oamenilor de pe vremuri erau cat Curtea de Arges, la nascare si cresteau iute si nu mai mureau. Ca nici moarte nu fusese inca.
A fost si inmultirea uriasilor o pricina de trufie, vazandu-se multi si venindu-le rusine sa fie supusi de un singur Dumnezeu, de care trebuiau sa se si roage cand le venea o pofta de ceva. " Luam noi singuri ce si cat ne trebuieste". Dar nu puteau si le lipsea chibzuinta, lucru care si mai vartos ii indarjea.
Dumnezeu auzea toate, dar ii lasa sa vada ce fac.
Dumnezeu le da pe langa hrana, imbracaminte, dupa ce le daduse bunul cel mai amre, pe care un ghemotoc de pamant, cum fusese omul intai si-ntai putea sa-l capete: viata. Imbracamintea omului era frumoasa ca rasaritul si ca apusul si ca matasea de zale a lunii si facea parte din pielea lui, ca arama, ca aurul si argintul. Crestea si se innoia singura, de doua ori pe an, ca sa fie totdeauna proaspata, parca scoasa noua din dulap. Si omul nici nu se ostenea sa spele, atat era de fericit. Vantul, care a ramas si pana in ziua de azi, dar cu alte insarcinari trecea peste vesmintele lui ca un burete inmuiat in metale si racoare si-l slefuia dormind, facandu-l ca oglinda. Si nu era nici praf, nici noroi, ca si paamntul era curat si lucea ca sticla, ca sa nu pateze pe om si animale, investmantate si ele ca florile bogate si bine mirositoare. Deschideau aripile sa zboare si imbalsamau vazduhul cu miresme frumoase.
Dupa razvratire, Dumnezeu i-a dat omului tantari, muste, purici si paduchi si a pus pe limba lor otrava, ca sa-l muste cand le va supara si ghimpi ca sa-i intepe cu spatele. A dat vitelor coarne, ca sa-l impunga (el a nascocit blestematul cutit) si masele ca sa-l apuce si zdrobeasca.
Oamenii s-au invoit sa se pregateasca a navali in cer, batandu-; catva timp cu gogoloaie, spargand soarele si luna ca niste geamuri, si prin gaurile facute in tarie sa poata cotropi. Dumnezeu ii lasa si se uita la ei din departarile stelelor cat santeia. Ei adunara zeci de ani, poate sute de ani, stransi laolalta, bolovanii risipiti pe toata fata pamantului. Pe mai multe fete ale lumii ei cladira astfel, cu incetul, movili si maguri de firimituri de lut de pe marginea apelor, framantate, soarse si facute bot. Cand te gandesti ca o palma de urias era lata cat un sat intreg, e lesne de inchipuit cat musuroi lua odata si ce gol facea in albia unuir au, scormonindu-l cu pietre si nisip.
Intr-o zi, sirurile de bolovani claditi pe lungimi de pustietati nemasurate, pana la cer, fusesera, dupa socoteala uriasilor, gata. Ei se adunara sa inceapa bataia cerului cu lespezi si se impartira pe varfurile cele mai inalte. Cei de jos, asezati pe randuri porneau bolovanii din poale si le dadeau din maini in maini pana la varf, unde cei mai vioi dadeau de-a zvarlita, care-ncotro, ca sa nimereasca din mai multe parti odata bolta de sus ce trebuia dogita. Ca sa stiti ce erau magurile mari si inalte, trebuie sa va spui cat acopereau ele palant si cat erau de late: cale de zece zile umblata cu armasarul pe fuga putea sa o strabata, daca ar fi fost loc prin grosimea lor. Iar lungimile le erau cat o cale de douasprezece luni trecuta cu cate doisprezece telegari; ca incepeau unele nu stiu de unde si luau sfarsit la Marea de sus.
Dupa ce au fost uriasii adunati in cete pe varfuri, a inceput dezamagirea, la care nu s-au gandit. Cu cat s-au apropiat de cer, cu atat cerurile erau mai departate, incat de le-ai fi luat la ochi de jos totuna era, bolvanii nu ajungeau nicaieri si se imprastiau deasupra nasului, mare cat dovlecii, al infricosatilor uriasi.
Au batut in gol o saptamana intreaga si n-au nimerit mai departe, dupa statul nostru, decat galeata cu apa pe care o aruncam dupa cainii la galceava. Nu se cunostea nimic. Atatati de neizbanda, uriasii se sfadeau intreie ca n-au vazut, ca niste prosti, destul de bine, si intaia oara de cand ii facuse Cel de Sus, ei se lovira unii de altii cu bolovanii cat niste morminte, se apucara cu unghiile de gatlejuri, se imbucara si se rupsera de ceafa, se sfasiara de pantece cu dintii.
Dumnezeu putea sa rada, dar nu a ras.
Putea sa-i mustreze, si nu i-a mustrat. Putea sa le vorbeasca uriasilor din cerdacurile imparatiei lui, dar nu a binevoit. Ei ar fi cerut dinaintea amenintarilor iertare, dar nu orice fel de lucru poate sa fie iertat - si odata iertati tot ar fi dusmanit pe Dumnezeu.
El dete porunca sa se iimpietreasca magurile si cetatile ridicate impotriva lui si s-au impietrit indata, ramanand muntii de azi. Si atunci porunci marilor si tuturor apelor sa se umfle si sa dea pe dinafara si ele au dat zile intregi pe dinafara, izvorand neintrerupt - si au inecat toata suflarea uriasilor, de n-au mai ramas decat cativa intr-un ostrov pe care apele nu l-au ajuns. Si dupa reyragerea apelor in matca lor, o patura moale de namol gras acoperise pamantul asternuta peste toate vietatile de pan-atunci, inmormantate adanc.
Dumnezeu dete porunca numaidecat ca tot ce ramasese viu sa se chirceasca - incat uriasii s-au facut mai mici de doi coti, ca noi, si toate pasarile si dobitoacele scazura la micsorimea puiului de o zi fata de closca, ba chiar mai mici.
-N-au voit sa fie fericiti in lene si imbelsugare. De azi incolo pomii nu vor mai rodi fara munca si iarba va creste unde va voi ea. Am vazut, mai zise Domnul, ca oamenii cand nu mai au ce face se razvratesc. Le-am trimis muste, purici, tantari, ca sa nu-i mai lase tihniti, sa se scarpine si sa fuga, urmariti oriunde ar cauta sa se ascunda. Cand se va simti mai obosit omul si va crede ca are dreptul sa se odihneasca intr-un loc de pace, atunci sa vie plosnita nevazuta si sa-l ciupeasca.
De atunci incoace, tipicul urias a fost inlocuit cu tipicul mic din zilele de totdeauna, care nu da voie omului sa creasca peste o masura, nici sa traiasca tanar si voinic cat tine timpul. I-a fost omului masurata si viata si i s-au trimis tot felul de boli, ca sa aiba de lucru mereu si sa nu stea. Tot de-atunci au nceput oamenii sa moara.
Si Dumnezeu nu s-a mai uitat niciodata de atunci la ei, caci nici nu-i mai zareste de piperniciti ce sunt. I-a lasta in lupta cu pamantul, cu vremea, cu iarna, pe care a facut-o tot atunci, cu arsita si zapuseala dupa ger cumplit. L-a dezbracat si l-a lasat gol, silindu-l sa-si faca singur imbracaminte de purtare, daca vesmantul nemuncit nu a fost bun.
Si omul se lupta tot timpul cu ceva, cu ceva marunt, de seama lui, si isi petrecere traiul fara o multumire deplina.
Uriasii
Aceasta pagina a fost accesata de 3754 ori.
