Stii romaneste?
de Tudor Arghezi
Tatutu ne-a povestit ca tara Elvetiie, facuta din smalturi albastre de ape si smalturi albe de zapada, sta intre lacuri si munti si ca poalele muntilor, intinse din pisc in pisc, ca niste navoade la uscat, leagana in vaile lor firimituri de sate si carduri de biserici. Si toti muntii, plesuvi, printre darele de pasune si verdeata, par framantati din miez de paine de secara. Ne-a spus ca toata Elvetia e ca o lada cu jucarii facuta de Dumnezeu intr-o zi cand, aducandu-si aminte de copilaria lui, a voit sa glumeasca si sa surada. Coastele pasunilor sunt cutreierate de vaci mici, galbui si caramizii, cu cate o stropitura vanata prin petele roscovane si albe, iar de frumazul vacilor, care dau lapte cu ciocolata, atarna clopote, sunatoare ca muzicile si ca la liturghie. Asa ca vaile canta din fund pana-n crestele cele mia inalte si daca se scarpina taurii, clocotesc in vuiete furtunoase.
Pe muchia crestelor de piatra uscata, acolo unde fruntea muntelui da in prapastii si se scobeste pe dedesubt, ca spranceana, creste floarea rosiatica instelata, a careia mireasma intrece gingasia lacrimii si a oftatului: micsuneaua muntelui, ciclamena. Pentru ca sa o miroasa, singur eretele stancii este in stare sa ajunga teafar pana la tulpina ei subtire, de ata. Dar baietii se duc si ei, din ses, sa-i caute primejdiosul ascunzis. Daca un baiat din cei mari, cu sacul in spinare a putut sa-si strecoare, nevatamat de moarte, pipaitul prin troscotul tepos, pana la radacina ei si sa o smulga, si o aduce in dar fetii cu ochii mari, care viseaza si se nelinisteste de cate ori aude venind din munti, din departare, mugetul cirezii prinsa de nori si ploaie fara acoperamant, darul lui e un semn inaintea inelului strecurat in degetul logodnei.
Multi barbati au cazut cu floarea-n mana din gingia prapastiei in negura ei de jos si nu s-au mai logodit. Este un loc, unde munteles, incovoiat de jur-imprejur cu un parete de cetate, isi tine rapa rotunda ca un horn urias dinaintea pasului celui din urma al drumetului de munte. Acolo, poteca, ingustata la talpa unui singur picior, se opreste si se curma. Daca a sosit incet drumetul sta in loc, incremenit de gol si tacere: ochii lui pot citi pe paretele rotund al rapii numele, incondeiat cu rosu, al celor care au sosit mai putin incet si au cazut in groapa de piatra, pierduta in bezna dinlauntrul ei. Numele acestor flacai e insotit de o cruce si de insemnarea anului cand crucea s-a ivit pe lume in locul tineretii lor. Toti calatorii care au iutit un sfert de pas, chemati de o sopata sau ametiti de zarea rupta-n gura rapii au ramas acolo, jos, la fund.
Dar nu toate drumurile sfarsesc asa, si foarte putini calatori, fata de numarul mare al drumetilor de munte, care sosesc vioi cu florile acasa, nu se mai intorc. Daca ai intrat intr-un cimitir, ti se pare ca a murit lumea toata, in desimea mormintelor albe. De obicei, stolurile de baieti si fete se duc si se intorc cantand, plecand sambata la munte si intorcandu-se dmunica, seara tarziu.Cu paturi in spinare, drumetii dorm unde apuca si se trezesc cu veveritele in bradul de care norocosul si-a spanzurat o traista, o palarie si batul lung, cu varful de fier.
Pe un drum de jumatate munte, tatutu urca, intr-o sambata dupa-amiaza muntele, singur, printre vii de razachie coapta. De-a lungul sarmelor intinse intre pari, serpuiau vinele grele de ciorchini rumeniti ai unei podgorii frumos ingrijite, la care licarea cautatura cuminte a vreo zece copii.
-Ce faceti voi, frumosilor, aici? i-a intrebat tatutu pe frantuzeste.
-Ne uitam la strugurii astia copti, raspunse un copil balan.
-Nu vreti sa mancati? a intrebat tatutu.
-Nu e voie! au raspuns toti copiii, cu parere de rau.
-Cine v-a spus ca nu e voie? i-a intrebat tatutu.
Si ei raspunsera, care: "mama", care " profesorul" care "pastorul".
-Nu-i adevarat! raspunse tatutu. Pentru copii e voie orisice. Duceti-va si rupeti.
-Ne vede domnul proprietar, raspunsera copiii, care incepusera sa se bucure ca, macar cu gandul, ar fi putut sa guste din strugurii ingraditi.
-Domnule proprietare in capatul celalat al viei, zise tatutu. L-am vazut fumandu-si pipa, cand am trecut incoace Si daca va prinde, ce-o sa va faca? Daca ar sti ca voi stati aci, cu ochii la strugurii lui, el ar veni tot pe fuga si v-ar da sa va saturati.
-Proprietarul e zgarcit si ne bate.
-Voi sunteti cu totii elvetieni? a intrebat tatutu.
-Elvetieni, raspunsera copiii toti.
-Eu sunt roumain, a zis tatutu, si o sa va invat romaneste. La noi, cand copiii se uita la struguri, vine proprietarul singur si le da o poala. II baga-n vie si le zice "mancati".
-Mon Dieu! zisera copiii.
Si stii ce a facut tatutu? A pus copiii pe iarba. A scobit o groapa cu harletul lui de alpinist dedesubtul gardului ghimpat, s-a tarat pe burta pana la struguri si s-a intors cu palaria plina cu varf si au mancat toti copiii.
De bucurie, ei au tabarat pe tatutu si l-aupupat ca pe un drac, cu admiratie - si pupaturile au facut mai mult decat strugurii viei intregi.
Tatutu si-a mai intors o data capul, ca sa-i salute, dupa ce trecuse de hatisurile dealului si intrase in munte, dar copiii nu se mai uitau la el. De-a busile, ei intrau singuri in vie acum ca niste sobolani.
Si tatutu, caruia i se facuse dor de tara, a fost tare multumit ca elvetienii invatau romaneste...
Stii romaneste?
Aceasta pagina a fost accesata de 4555 ori.
