Robul
de Tudor Arghezi
Draga baiete, noi trebuie sa ne tragem prin timpuri dintr-un lung sir de robi. Nu-mi explic intr-altfel gandurile ce ies treptat din intunericul meu adanc. Cineva imi spune mereu "Nu e voie!" tocmai atunci cand ma pregatesc sa ma bucur de ceva. Si ascult!
Cu vremea, am aflat tot felul de placeri interzise si m-am obisnuit cu suferinta ca nu e voie nimic. Am ascultat porunca dar m-am ascuns merue intr-o ipoteza "Nu e voie! bine: stapanirea mea incepe acolo unde a celorlalti sfarseste". Si incet, ferindu-ma de bunatatile taranilor, m-am apropiat, fara sa vreau, de o zare, care seamana cu cerul si de un tovaras care seamana cu Dumnezeu. Bine, nu e voie: la urma urmei, am bucuriile mele.
In fiinta mea de pamant au intrat, cate putin, ceara azurului si icoanele de argint ale apelor si nu mai seman nici cu ceilalti, nici cu mine. Poetul si apostolul au dreptate: lucrurile se itneleg pe marginile cuvintelor si cuvintele nu sunt de ajuns ca sa intelegi: e nevoie de har. Aci, niciodata vocea nu s-a sculat de pe salteaua ei ca sa ma opreasca: aci e voie. Aci ma simt in casa mea, in casa codrilor, a fantanilor si a vulturului negru.
Beat de voia buna si cu paharul ridicat, m-am oprit in mijlocul dantuirii, am cazut pe ganduri si am aruncat cupa de crstal de parete. "De ce nu mai joci?" M-a intrebat cobrazul. "Nu e voie" am raspuns. A ras cobzarul si rasul s-a dus invartindu-se in vartejul horei, din gura furmoasa in gura frumoasa. Mai tarziu, a venit la mine un mosneag trist si m-a itnrebat "Ai spus ca ceva nu e voie - si am aflat in capul padurii si am venit sa-ti spui ca ai dreptate" nu este voie". Si a mai venit un flacau cu sprancenele imbinate si tot asta mi-a spus.
Dar ma razvratesc. Cum sa fie voie pentru toata lumea si numai pentru mine sa nu fie! Este voie! am stirgat, uite ca este voie - si cu pieptul inainte, ca o platosa amenintatoare, si cu spada lucie in pumn, am pornit catre ceruri. Si, de colea, din sulfina, a iesit un greiere si a zis: "Nu e voie". Si de dincoace, din papadie a iesit o veverita rosie si mi-a spus "Nue voie". Si a trecut peste mine si o pitulice si tot asa spunea zambind, ca nu este voie. Intr-adevar, nu era voie. Pieptul mi s-a incovoiat si-am pierdut scanteia lunga a spadei din cotor. Razvratirea mea era razvratirea de rob.
Daca n-as fi fost neam indatinat de robi, nu m-as multumi sa fac bine mereu si sa ma multumesc pentru mine cu greutatile, cu corvezile iubirii, cu aratul din sira spinarii a bucuriei altora. N-as zice in fiecare ceas: "lasa, eu pot sa mai astept; nu e nimic, ei sa fie fericiti si veseli". Am un dar de a cadea in genunchi si de ma duce vreme lunga pe genunchi cu bunavointa in spinare, de robitor. Unde se strange iaz mai adanc, tocmai acolo iau oamenii in carca si-i trec pe uscat. Sunt carul tuturor, sunt barca tuturora, sunt hambarul lumii, si mie, pentru mine, nu-mi ramane nimic. De ce sa-mi ramaie? lasa, asteapta. Veniti caini batutui, flamanzi si bolnavi, voi care nu aveti nimic in tot intinsul cuprins intre stele; veniti si cvulcati-va in mine: lasati-mi mie raia si bubele voastre; lasa, eu pot sa astept. Cata-mi va mai fi asteptarea mea vesnica, de clopotnita singuratica, pe un pisc? Bun e Dumnezeu! lasa, asteapta.
Si cand nici nu caut, nici nu ma bucur, nici nu surad; atunci cand sunt cu totul in viata ce-a fost si in viata ce are sa vie, as vrea, in puterea noptii, sa mai lenevesc putin, intins intre zodii si mangaind capricornul. Mi-e frica. Nu stiu de ce mi-e frica. Nu e voie? Nu e voie sa te rasfeti. Si pentru ca nu e voie nici de odihna, ca nu cumva sa visez frumos, muncesc. Sunt un rob: trebuie sa muncesc. Si muncesc cu toate vitele sufletului meu, injugate la intuneric. Si ma izbavesc. Nu mai mi-e teama de nimic. Din mormantul ostenelii mele, ingropat in bulgari de piatra, ma ridic. Ce bine a fost! Si, deodata, lumina care ma stapaneste, lumea cu voie, mi se arata ca o gandacarie marunta cat meiul si grisul, adunata pe un coltur de paine cu unt.
Lasa, nu e nimic, asteapta ...
Robul
Aceasta pagina a fost accesata de 3351 ori.
