Intaia deziluzie

Intaia deziluzie

de Tudor Arghezi

Mitu si-a pus manusile de piele ale tatutului si parcurge gradina cu mainile uriase ale unui monstru pitic. si-a pus si o pareche de ghete de ale lui si, in sfarsit, si o palarie, cu marginile pana la umeri. Ea vrea sa sperie lumea - nici mai mult, nici mai putin.

„Unde se duce momaia fara cap, cu labele de pelican?" intreaba vrabioii, care sar din pamant ca niste bulgari cenusii in sus.

„Cine-i cocosatul care trece?" se uita gastele.

Pisoiul crede ca s-a imbracat curcanul, si cainii, nedumeriti, stau mai departe, ciuliti pe jumatate si cu o ureche moale, data pe ceafa.

Pentru ca inscenarea sa izbuteasca, tatutu a luat-o la fuga, maicuta dupa el, si toti din casa s-au ascuns, tremurand de groaza. Numai Barutu stie. El afirma ca personajul care bajbaie prin curte, cracanat de ghete si orbit de palarie ii este cunoscut.

—Eu stiu ca este Miciu, dar nu vreau sa spui, repeta Barutu. Dar cine-l crede?

Mitu si-a mai adaos la costum un baston gros, pe care, ca sa-l poata duce drept, ca o carje, trebuie sa-l tie mai de scurt.

—Du-te incet si da-i palaria jos, zice Barutu, care ar vroi sa se apropie. Cu toata certitudinea lui, el incepu sa se sfiasca de noul animal cu manusi.

—Nu poci, Barutule. Musca.

—Nu mucca, raspunde Barutu, cu oarescare nesiguranta.

—Musca, da cu bastonul, da cu ghetele si trage palme cu manusile mari.

—Daaa? se mira Barutu.

Convingerea lui e cu totul zdruncinata. El a vazut pe Mitu incaltandu-se, puind palaria, luand batul. stia ca e Mitu, dar parca nu mai stie. S-o fi strecurat Mitu pe undeva, din ghete si din palarie, si acum umbla singure ghetele, manusile, palaria si bastonul.

—Vreau sa te pup, tatutule! zice Barutu emotionat.

El cauta adapostul cel mai apropiat, pe cand Mitu isi cheltuieste activ caricatura in atitudini. Ghetele danseaza sau pasesc foarte masurat, ca si cum ar urmari un sarpe care trece in pamant. Bastonul dezechilibreaza uneori personajul, opintit si revenind in vazduh. Iata, Mitu s-a luat dupa scroafa cu purcei, care fug dintr-o bucata, ca niste damigene cu dop. Barutu si-a instrainat complet figura primitiva a caricaturii si, vazand porcii rupand-o de-a fuga, nu mai are de ales. El se alatura de tot.

—Ma doae picioalele, tatutule...

Barutu vrea sa fie luat in brate. Pus pe umar, la o distanta buna de piticul cu palaria pe ochi, el scoate un suspin de usurare. Dar a venit timpul sa-l linistim.

—Bravo Mitu! aplauda lumea, sosind din toate colturile.

Mitu scoate palaria si saluta pana la pamant.

—Ai vazut ca era Mitu? Nu te mai uita asa: e Mitu.

—Da? se mira el inca o data si cu totul confuz fata de sinesi.

Succesul l-a muscat insa de inima si vrea si el sa faca pe momaia, ca sa guste din cabotinaj. Cautam sa-i explicam ca, intr-o imprejurare data, arta permite o singura maimuta si ca imitatia imitatiei, imitatia maimutei, e de doua ori un plagiat care, in loc de felicitari, implica huiduiala. Barutu nu vrea sa stie nimic si, fiind tot al nostru, il lasam sa incalte ghetele, cu stangacie, sa puie palaria, fara mestesug si manusile. Ii este necaz ca a intrat in randul imitatorilor reproducatori, dar se supune, ca sa nu scape crampeiul de glorie care il flamanzeste. Fara entuziasm, el intinde batul, ridica palma, isi desface piciorul. si cade in ligheanul cu apa al gainilor, sarindu-i palaria si pierzandu-si bastonul. Ochii lui stupefiati se uita la noi si, vazandu-ne ca nu radem, Barutu isi da drumul si plange descurajat.

Ridicandu-l din zeama si gainat, Barutu are si un argument.

—Te-ai murdarit peste tot si mirosi a cotet, ii spune tatutu.

—Pentu ca sunt mic, tatutule, raspunde Barutu, consolat...




Intaia deziluzie


Aceasta pagina a fost accesata de 2135 ori.
{literal} {/literal}