Fata de demult
de Tudor Arghezi
O fata cenusie cu jarul ochilor in plete negricioase, ca balariile sarate ale marii, a fost osandita odinioara sa i se reteze capul cu securea, pentru o greseala. Pe vremea din poveste, stapanii puteau sa scurteze viata cui pofteau, cu nejudecata, pentru ca nici o judecata nu era mai dreapta decat a lor. La necaz si la chef, numai muzica si sangele, amestecate, puteai sa-i potoleasca si nici o isprava, nici buna, nici rea, atat se asemanau ispravile bune cu ispraviel rele ale stapanilor, nu se puteau trece, dupa randuiala, fara taieri si injunghieri.
Fata cenusie a cerut stapanului sa o crute, fagaduinfu-i sa-i spuie seara povesti, sa-i legene cruzimea cu basme frumoase, daca se va imbuna sa o ierte pana la ispravitul povestilor ei; si numai duoa aceea sa o trimita gadelui imparatesc.
Imparatului i s-a parut fagaduiala placuta. Dete porunci si primi pe Fata la picioarele lui, sa sada pe o papura de catifea cusuta cu aur si sa-si depene, in auzul lui, furca de basme. In copilarie, Fata facuse covoare, care incepeau tot din furca de tors, se rasuceau in suluri si gheme, se vopseau cu coji de copac si buruieni fierte in vase de arama, se rpindeau inr azboiae si, urzindu-se tari, se teseau, batute cu pieptenele de fildes. Acum, la curtea celui mai puternic imparat din tara departata a rasaritului de soare, ea se legase sa scoata de-a dreptul covoarele din furca, fara razboaie, fara vapsele, fara nici lana, nici matse, ci numai din vorbe, asa cum fac stelele lumina numai cu vazduh.
Imprejurarea era grea si munca Fetei cumplita. Din pamant, din zare, din flroi si din inchipuiri trebuiau sa se zamisleasca povestile care ii intarziau zilnic moartea cu o zi. Cand nici nu incepuse, ea se temea ca se va opri odatam intr-o seara, pe negandite, si firul povestirii se va rupe.
Intaia poveste, a serii celei dintai, Fata o intocmi povestind, in clipa in care stapanul binevoitor sa-si deschida urechea si sa asculte. Pasind stapanul in odaia de sidef, unde il asteptau roabele cu bratari de aur la maini si la glezne si sofaua de intins in ascultare, Fata inca nu stia ce are de povestit si, ingenunchind infricosata, cauta in mintea ei un inceput. Ea se bizuise nu pe o isprava stiuta, ci pe o taina sufleteasca, pe o pornire a inimii, plasmuitoare, ca atunci cand din necunostinta scotea, pentru covoare, chipuri si imparecheri. Daca va tacea, stapanul o sa se supere si va tirmite neintarziat la moarte pe fata mincinoasa.
Inchinandu-se la ivirea lui printre slugile imparatesti, ea gasise, ridicata pe genunchi, taina din tainele sufletului, aceea care face din nou cu putinta mestesugul dintru inceput al lui Dumnezeu si scoaterea vietii din nimic. Ea povesti in prima noapte pana la revarsatul zilei si stapanul izbutind sa nu adoarma, ramase vrajit pe sofa si facu semn cu mana ca Fata poate pleca la hodina.
De atunci, in fiecare seara, in fiecare noapte, Fata cenusie a povestit si in fiecare zori de zi viata ii sporea cu o zi. Si i-a stat capul pe umeri inca o mie si una de zile si de nopti. Stapanul avu timpul sa uite osanda si Fata ramase in palatul imparatiei, in cancelaria cu hrisoave, zapise si sigilii, cu insarcinarea sa scrie tot ce a povestit, pe piei de caprioara tabacita cu lustru, ca sa ramaie imparatilor urmasi zestre si podoaba a gandului si a cuvantului, in ceasurile de hotarari pripite si de nehotarare.
Scriitorul de povestiri din imparatiile de mai tarziu urmeaza pilda Fetei cu pielea cenusie, care s-a destramat de-acum cateva mii de ani, si s-a topit, prin preajma fluviului Eufrat, in lutul moale de subt o piatra alba, pusa pe mormantul ei, nedezvelita de valuri si de sacali. Ca sa nu piara si ca sa i se para ca traieste ziua indoit, odata cu el si odata cu imprejurarea povestita, el povesteste zi de zi, a sufletului si a pamantului, o imprejurare. El trebuie sa indreptateasca zi cu zi farama de paine pe care o gusta si picatura de vin care i-o inmoaie. In ziua cand nu a stiut sa povesteasca nimic, simte gadele apropiindu-se cu sacurea si mania imparatului, care-si scoate multumirea din chinul povestitorului, poruncind pitarului sa-i taie merticul de paine si sa-i sfarame ulciorul.
Fata povestise imparatului ei timp de o mie si una de nopti, impreunand nazareala gandului si basmul cu lumea, puind cantecul sa vietuiasca si sa zburde ca omul, ascunzand pe oamenii de pe poteci printre dalii si stupi si pitind fetitele in leustean si busuioc. Scriitorul are timp mai mic, pentru ca si imparatul lui e mai mare - si va povesti, ca Fata cenusie, de la care a invatat taina dulce a sufletului amar, tulburata de varsarea paraielor lucii din intuneric intr-insa, o mie si una de clipe...
Fata de demult
Aceasta pagina a fost accesata de 16867 ori.
