Domnita Pulheria

Domnita Pulheria

de Tudor Arghezi

Scriitorii sunt alesi de Dumnezeu ca sa mangaie oamenii cu graiuri noi si cu povestiri frumoase si ca sa le faca viata mai dulce si multumurile mai adanci.
Pe vremea cand nu era tiparul, cand nu era hartie multa ca azi, cand nu erau carti pentur toata lumea, nici scriitorii nu se prea osteneau sa scrie si nu aveau asezare. Ei pribegeau ca si cantecele lor fara cuiburi, din loc in loc, strabateau tarile cu scripca subsuoara si pretutindeni unde se opreau, isi tanguiau povestirile, in tacerea poporului, adunat la desfatare si daruit de Dumnezeu cu minunea sfantului auz.
Indata ce cantaretul isi ridica pe strunele viorii arcusul, se isca in oameni voia neinteleasa de a framanta pamantul si de ase arunca spre cer ca si cum li s-ar fi desteptat aripi naparlite la calcaie: ei se prindeau de maini si de mijloc, parechi, si jucau.
Insa povestirea era pentru ascultare si numai pentru zbuciumul de sine. Povestirile se spun si infloresc lucruri intamplate si oamenii au fost intotdeauna lacomi sa le cunoasca si sa invete din cele petrecute cate ceva; mai ales ca firea si avantul cuvintelor si impletitura de canepa aspra a durerii capata, trecuta prin graiuri caldem o moliciune de matase si-o pojghie de lumini. Cand povestitorul putea sa le zdruncine sufletul cu povestirea lui, oamenii se bcuurau cu mirare si ziceau ca intr-adevar pribeagul cantaret fusese trimis de catre Cel de Sus.
Parerea celor ce asculta este adevarata.
Un povestitor din acele vremuri, de care vorbim, era foarte trist, in povestirile lui si furtunos si jalnic in toate cantecele de dragoste si ospat. O umbra se lasa peste el si ascultatori, pe data ce povestea iar daca incepea sa cante se innopta ca de ploaie. Lucrurile, in vreme ce canta el, se dezlanau ca dimia labartata, se vestejeau oparite in lanuri intinse, ca niste gradini fierte de pacla, se jigareau ca penele mari de aripa, jerpelite cu taisul dintat al unui briceag ruginit. Totul se vedea zidit pe dedesubt din scrumuri, inchegat din cioburi manjite si din cenusa. Totul se risipea, ca la trecerea unui fier de calcat arzator, purtat pe verdeata sesului noua, de mana uscata a relei ursitoare. Si cantaretul si ascultatorii lui se posomorau: printre cuvintele arucnate in povestirea lui se surpau prapastii cu gemete si jaluiri.
Cantaretul Iosif stingea fericirea in toti flacaii si mahnea duminicile fetelor, care totusi il chemau necurmat la hora, sa le cante, simtind trebuinta neastamparata de vorbe de pustietate.
Iosif cantaretul nu era trist intr-adins. Firea lui era mahnita din nascare si el canta ca sa jevreasca, si fara pricina hotarata.
-"De ce-oi fi eu mereu mahnit?" s-a intrebat odata Iosif, razimat, intr-o padure, si ascultand glasul codrului clocotitor, cu fluiere si vuiete line. "De ce sunt eu numai in durere si ingrijorare, iar copacii si cerul si lumina si gatelile mari ale lumii sunt atat de ademenitoare si de fermecate?"
Si cum sta el si se iscodea, parca amarat si de scripca lui, spanzurata de ramuri, cu picioarele la barbie, cuprinse in brate, i se paru ca aude un murmur printre mesteacanii albi, de-a lungul plocatelor asezate unele peste altele.
Isi deschise ochii. Credea ca viseaza. In fata lui, venea spre el un convoi ciudat. O domnica mica, inalta de o schioapa, se uita in sus si zambea, cu bunavointa. Purta rochie lunga de horbote subtiri de argint, cu o coada facuta parca intr-adins, ca sa o sileasca a pasi incet. Se oprise putin, pentru ca isi pierduse una din cizmele de aur, cu care o incaltau, acum ingenunchiati si zoriti, zece carabusi negriciosi, ajutati de zece viespi ca sulfina. In fata Domnitei, pe masura ce facea un pas, cincizeci de mesteri paianjeni, imparecheati cu cincizeci de fluturi, urzeau covorul imparatesc al paianjenisului alb, incurcisat cu borangicul galben. O mied e greieri, aplecati pe cimpoaie, insoteau in randuri alaiul, iar furnicile negre, inaintea tesatorilor, netezeau drum, acoperindu-l cu paturi moi de pamant cernut. O mie de cobze, purtate de tantari in mantii lungi si stravezii ca smaraldul, tineau isonul cimpoierilor duiosi. In clipa in care s-a zvonit ca iese Domnita, toata padurea s-a pornit sa cante cu toate vietuitoarele si frunzele ei, ca o suta de manastiri adunate laolalta: cu clopotele dezlantuite si cu coruri de maici mici in noaptea Invierii.
Iosif cantaretul isi zise:
-Pana acum nu am inteles ce slujba fac atatea jiganii si gaze. Ele ingrijesc de faptura Domnitei... Dar nu indrazni sa glasuiasca, sa intrebe, sau sa se miste, de teama sa nu afca greseala.
Domnita veni pana-n dreptul ciubotelor lui.
-Intinde mana si ia-ma de jos incet si aseaza-ma in palma ta noduroasa, l-a rugat cu vocea ei de lacusta, Domnita; caci am sa-ti vorbesc ceva la ureche.
Atunci, doua bufnite mari, invesmantate in catifea, s-au repezit de sus, pe umerii lui Iosif, de priveghe. Daca ar fi fost sa-i pricinuiasca vreun rau Domnitei, cele doua pasari - Funinginea si Bezna- i-ar fi scos ochii amandoi, ca niste nasturi, si dupa ele ar fi cazut deasupra faptasului de rele vartejul vulturilor albi, care ori de cate ori isi paraseste Domnita tainicul palat, din stancile padurii, o insotesc, pe fundul zarii pretutindeni.
Pe margini, veneau in palcuri scroafele mistretilor, fiecare din ele cu cate douazeci si patru de purcei salbatici vargati, si cu tatele pline de lapte. Isi faceau loc prin ramuri cu coarnele, cerbii urmati de ciutele sfioase cu priviri de micsunele, pe care vitejia tantosa a oamenilor cu psuca, nestiutori de rostul lor in lume, le vaneaza, ca sa le manancefrumusetea.
Abia intinse palma Iosif, vrajit de cele ce-i fusesera poruncite, ca paianjenii si gandacii de matase i-o imbracara cu pufuri. Si cand sezu pe podul palmii lui, Domnita i se destainui:
-Cu toate ca strabati padurile mele din copilarie, tu nu ai auzit de mine niciodata, zise papusa. Eu sunt Domnita Pulheria, aceea care face frumoase lucrurile urate. Am venit sa te intreb si eu: de ce numai plangi si de ce numai suferi?... Nici tu nu stii, bietule Iosife! Uite, ti-am adus o oglinda. E oglinda descantata a batranilor cantareti si a sfintilor apostoli. Unii o pierd si oglinda ramane pierduta. Altii o gasesc si acelora le-o dau. Te poti vedea intr-insa intreg, dar mai poti vedea si printr-insa, ca printr-o sticla de clestar. Pune-o la ochi si nu te mandri de ce-ai vazut...
Iosif vazu si nu putu sa spuie nimic in aiureala ochilor lui luminati de betia cereasca. Fata i s-a inseninat intinerita. In suflet i se deslusi intaia oara soptirea fantanii saritoare a bucuriei.
-Vezi? si-a zis. Eu cercetam pana acum inlauntrul lucrurilor si mintea nu mi-a dat nici un raspuns. Acum vad lucrurile pe dinafara, asa cum sunt.
Si Iosif gasi o rostire noua in graiul viorii lui. Puse oglinda rece in san si porni catre sat. Era in ziua Pastilor si satenii, in straie albe, aflasera minunea si-l asteptau, ghicindu-l dupa sunetul viorii ce se apropia de biserica Sfintei Fecioare.
-De aci inainte, Iosife, ai sa ne iubesti si ai sa ne dezmierzi, a strigat la el, din usa carciumii, vacarul. Sezi colea si canta...





Domnita Pulheria


Aceasta pagina a fost accesata de 6149 ori.
{literal} {/literal}