De profundis

De profundis

de Tudor Arghezi

Sunt silit sa intorc velinta sentimentala si sa-ti arat, acum, povestea mea de matase si catifea, de dedesubt, in captuseala. Iti amintesti de mma cateaua, cu puii frizati, pribegi, nascuti in ulita noastra? INtre menariile schelei pentur o cladire viitoare, salasluise un trib de caini si copiii nostri le duceau de mancare. Fiecare catel fusese adoptat de cate o familie vecina si cateaua fusese luata de catre un proprietar. A doua zi, i-am vazut din nou adunati intre lemne. Nedeprinsi cu covoarele si parchetul, puii s-au purtat prost iar mama isi canta in urlete dorul si deznadejdea. Tiptil, parintii adoptivi adusera puii inapoi, cate unul, si le detera drumul pe subt poarta si cateaua, scapata supravegherii stapanului de peste noapte, veni de-a fuga in mijlocul lor. Ei si-au povestit cu totii intr-un grai de chiote bucuria reintalnirii si muma isi puse darurile pline dinaintea lacomelor cartite albe.
Au mai trecut cateva zile peste bordeiul lor si noaptea de ieri fu incremenita de inghet. Ne-am gandit pe tacute la ei; pe tacute, din pricina rusinii oamenilor mari de-a vorbi tare de niste catei, si ne-am auzit unii pe altii oftand incet.
-Ce ai tatutule? intrebara copiii. Mi se pare ca te-ai gandit la ceva, zise fetita. Si tatutu, mincinos si grav, pentru ca se simtea ghicit, raspunse maicutii:
-Mi se pare ca nu se mai face imprumutul... E o criza!... Dar mi se pare ca voi ati oftat cu adevarat: va e somn?... aduse tatutu pentru copii.
Copiii se uitara in ochii tatutului si tremure de lacrimi nestapanite s-au ivit in luminile lor.
-Mergem maine si-i luam pe toti la noi, hotara tatutu, covarsit. O sa-i tinem intai in bucatarie...
Copiii sarira pe el si-l pupara cu pofta.
-Ai vazut?... zise fetita. Tu te gandeai la ei... Spune drept!
-Nu vream sa stiti ca ma gandesc si eu acolo... Sunt om cu mustati si oamenii nu se gandesc la catei... O sa vedeti voi mai tarziu ca ei se gandesc la datoriile cetateanului fata de stat...
-Spui prostii, zise maicuta. Copiii, ca si mine, fura de aceeasi parere cu maicuta.
-Nu vrei sa mergem acum? intrebara vioi si nerabdatori copiii.
Viscoleste: ascultati. Vajaie vantul si trosneste piatra. E intuneric si nu putem intra la ei. Poarta lor e incuiata.
-Sarim peste zabrele, propuse baiatul, stropsind consunele tari.
-Nu se vede nimic... Dar maine, dis-de-dimineata, ma duc si vi-i aduc pe toti.
-Te duci tu singur? intreba fetita.
Nu-i totuna, daca vi-i aduc voua pe toti? Ii asteptati in casa, la cald si va jucati cu ei langa soba.
O speranta atat de repede implinita ii facu sa bata din palme, sfadindu-se cum au sa-si imparta cateii a doua zi. Le placuse ambilor copii cu deosebire catelul cu o pata neagra la radacina fruntii, care da iluzia ca preferatul avea trei ochi, asezati la rand.
M-am sculat, foarte de dimineata, ca sa aduc cateii si cateaua. M-am dus in dreptul zabrelelor inchise si am fluierat ca sa vie muma si nu a venit: am fluierat de cateva ori si nu a venit. M-am aplecat si am chemat, cum se cheama cateii, bobocii de rata si purceii, prin imitatii si onomatopee, si familia nevazuta nu a venit! Si m-am uitat mai bine. Catelul cu trei ochi murise chiar langa locul de unde-l chemam. Si toti fratii lui cazusera care incotro, in zapada. I-am numarat, imprastiati, culcati pe o parte, scuturati ca niste miei cu bomboane inauntru, dintr-un pom de Craciun. Unde era cateaua? Am stat si am asteptat un ceas.
-Invata-ma ce sa le povestesc copiilor nostri: caci nu le pot spune ca puii au murit. Si nu pot nici chema profetic, puterile vechi din cer, din soare si din pustietati ca sa inviezi cateii...




De profundis


Aceasta pagina a fost accesata de 1193 ori.
{literal} {/literal}