De Mos-Ajun

De Mos-Ajun

de Tudor Arghezi

Le-am povestit copiilor ca iernile noastre erau albe ca un cearsaf cu turturi  de dantela si ca din cerul albastru - de neinchipuit - se lasa toata ziua, toata noaptea si patru luni intregi, un material vioi, pe carenul putea infatisa in gospodaria noastra cu nimic decat cu zaharul pisat, in bucati si capatani. Din octombrie, de pe la Sfantul Dumitru, incepea sa fluiere vantul, ca un popor de cimpoaie, si sa cante hornurile ca niste orgi - si, odata cu vantul, se porneau si fainurile astrale, stelele naparlind de o lumina, ca sa se imbrace, dupa Anul Nou, cu alta.
Cu putina inchipuire, puteti construi din nou, le spuneam, iernile din timpul meu, de pe cand eram mic ca voi, cu nasul, cu urechile si cu unghiile degerate. Pomii plini de broboade albe cresteau dintr-o gradina alba, se miscau printre acoperisuri albe : nu ramanea neinalbit nimic. Bunul Dumnezeu, care lasa lumea sa se manjeasca opt luni de zile cu pulbere, avea grija ca o data pe an sa o scufunde in albia cu spume.
Pe vremea zapezii, pe care voi nu o intelegeti, Dumnezeu facea chiciura, fulgi si mazariche, iar sufletul omului se vedea, umblandu-i imprejurul capului, ca un fum de tamaie.
Dupa ultimele cercetari facute de Grivei, am ajuns, cu copiii, sa rectificam istoria intr-un punct esential, anume momentul cand, goniti din Rai, Adam si Eva - prinsi in pom, furand niste mere, pe care n-au avut unde sa le ascunda, lipsindu-le buzunarele, nascocite de hotii de mai tarziu - ieseau pe poarta si nu stiau incotro sa apuce, daca nu trece pe-acolo, tocmai atunci, cainele Saint-Bernard. Cainele purta la grumaz un cos atarnat de curea si in cos, un flacon cu rom de Jamaica si un pachet de ciocolata cu lapte - si ningea. Dupa ce au mancat din ciocolata si au gasit-o buna, mai buna ca marul stricat, pentru care se iscase galceava(un mar!mare lucru la un pom cu mere si la un proprietar de livezi!), si dupa ce au inghitit din flaconul cu rom, pe care nu l-au gasit lipsit de calitati, Adam si Eva s-au dus cum au putut pana la schitul din munte, si de-acolo, imbracati calugareste, s-au mutat mai sus, pe Mont-Blanc, asigurandu-si o provizie de tutun de pipa, parfumat cu suc de smochine si opium. Deci primii oameni n-au murit, ci s-a schimbat in Mos Craciun si baba lui.
Iesiram cu copiii in strada, ca sa le explicam cum era zapada la fata locului, intr-un parc municipal. A trebuit sa ne intoarcem, sa punem galosii, sa luam umbrelele. Explicatiile n-au gasit crezamant, copiii de dupa zapada fiind, ca si cei de dupa razboiul pentru dreptul popoarelor mici, increduli: unii neputandu-si reprezenta un sloi de ghiata diamantin atarnat de streasini, si ceilalti neputandu-si stapani surasul cand le spuneai ca de cinci parale cumparai un cornet cu bomboane.
Din vitrina in vitrina, am ajuns la o expozitie de papusi de Craciun, unde doi insi mici, cu capetele de optzeci de ori mai voluminoase ca trupul, dadeau fara bucurie, o reprezentatie de publicitate pentru sufletul comertului, de o monotonie dureroasa. Papusile, iscodirile variate din vitrine, sufereau toate de aceeasi maladie a minusului de imaginatie. Fabricatia jucariilor fara zapada si-a pierdut avanturile de odinioara si trece printr-o epoca trista de mediocritate. Calul pe doua sine curbe e inca un animal de vazut, ca acum o suat de ani; singure coama, pielea, coada si copitele au degenerat. Dracul care sare din cutie pe un resort spiral, e o bucata buna , mostenita din vremuri, iar papusii nu i s-a adaos nimic, datand intacta din timpul femeii. "Pe vremea zapezii, papusile erau mai frumoase", le spunem copiilor mai inventivi decat fabricantii de papusi, siliti sa creeze obiecte gingase si surasuri naive in fabricile Societatilor Anonime, cu capitaluri grave, de mare prestigiu.
Un catel cat un gogoloi de calti iesi din noroi scarapandu-i ochii din masca de par incalcit. Dupa port, recunosteam un caine de neamul griffonilor bruxelezi. "Cum ai ajuns in halul asta, mai baiete?" il intrebam. El pleaca rusinat capul si asteapta ce are sa urmeze : mirosul inimii simte ca aristocratia lui a dat de pretuitori. Cumparam un mare ziar de dimineata, in optzeci si patru de pagini, si impachetam noroiul cainelui pana la zgarda - o curelusa cu clopotei. Intoarcerea acasa e grabita de marele eveniment. Din pricina unui catel de opt sute de grame copiii uita miracolele industriale din vitrine. Ei sar imprejurul ziarului, din care scoate, tremurand de suvenirea frigului, cainele capul. Acasa, dupa o baie calda si un "antricot", musafirul nostru se gaseste in element si paturile cu copiii valvartej, ofera o plaje de jocuri si rasfat. Si pentru ca griffonul nu avea coada, i-au pus numele de Ciutac...
Aceste evenimente se petreceau in preajma unui Craciun cu gigantice noroiae. Citisem in ziare suspinul iremediabil al stapanei catelului, cu urcarea in fiecare nou anunt a "recompenseii" si, de Mos-Ajun, jucaram cu copiii o gluma, de care un moment au plans, si dupa aceea s-au bucurat. Plecaram cu colindul deghizati mici si mari, ca niste unchiesi, cu cate o barba de pasla, cantaram tusind "Buna dimineata" la usa muta a boierilor care pierdusera catelul si care n-au binevoit sa raspunda, injurandu-ne cu severitate, decat dupa repetate scandaluri.
Mosul cel mai mic scoase Ciutacul de subt cojoc si-l dete gazdei in mana, Ciocnirea sentimentelor paralizandu-i initiativa, noi, mosii cei adevarati, ne luaram in brate mosii mici si, fuga! scoborand scara, am disparut. Am auzit, dupa dezmeticire, pasi in urma noastra, numerosi. Proprietarii cainelui si personalul lor ne cautau sa ne multumeasca. Dar mosii, mai iuti de picioare, s-au pierdut in ploaia de Paste a intristatului Craciun.





De Mos-Ajun


Aceasta pagina a fost accesata de 2892 ori.
{literal} {/literal}