Toamna
de Tudor Arghezi
Strabatem iaras parcul, la pas, ca mai nainte.
Cararile-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeas banca-n frunze ne-asteapta la fantani.
Doi ingeri duc beteala fantanilor pe maini.
Ne-am asezat alaturi si braţu-i m-a cuprins.
Un luminis in mine parea ca s-ar fi stins.
Ma-ndrept incet spre mine si sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca sa cante, sparturile pe flaut.
Vreau sa-mi ridic privirea si vreau sa-i mangai ochii…
Privirea intarzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui usure si-l iau sa i-l dezmierd…
Orice vroiesc ramane indeplinit pe sfert.
Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plange?
Apusul isi intoarce cirezile prin sange.
O! ma ridic, pe suflet s-o strang si s-o sarut –
Dar braţele, din umeri, le simt ca mi-au cazut.
si de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o data
S-aplec la sarutare o frunte vinovata
Sa-nvingem iaras vremea dintr-o-ntarire noua
si sa-nviem adancul izvoarelor de roua.
si cum scoboara noaptea, al’data asteptata,
imi pare veche luna — si steaua ce se-arata,
Ca un parete de-arme, cu care-as fi vanat.
si fara glas, cu luna, si noi ne-am ridicat.
Toamna
Aceasta pagina a fost accesata de 5686 ori.
