Tirziu de toamna
de Tudor Arghezi
Prin singuratatea lui brumar
Se risipeste parcul, cit cuprinzi,
invaluit in somnul funerar
Alfumegoaselor oglinzi
Caci prin mijldc, bolnav de mii de ani,
intunecat in adincimi un lac e-ntins,
Si singele, din vii si din castani,
Pe fata ruginie a undelor s-a prins.
Tristetea mea stravede printre arbori zarea,
Ca-ntr-un tablou in care nu-ntelegi:
Boschet sau asteptare opreste-n fund cararea?
Si linistea-i ecoul buchetelor pribegi.
Spital de intristare, de cainta.
In care-fi plingi iubirea nentimplata
Si-fi amintesti cu dor, cu-o suferinta,
Faptura nentilnita niciodata.
Molifti, cifiva, s-au intilnit departe.
Pe cind murmurul parcului se roaga
Se-nchide inserarea ca o carte
Si sufletul in foi, ca o zaloaga.
Tirziu de toamna
Aceasta pagina a fost accesata de 2478 ori.
