Psalmistul

Psalmistul

de Tudor Arghezi


Ce-mi mai lipseste mie sa stiu ca nu ma mint?
Sa cred ce spune cartea cu scoarte de argint?
Amestecat cu ceata si tavalit in stele,
Sa cred ca viata trece si dincolo de ele?
Sa mi se para clipa de azi nemarginita.
Ostrov pierdut, cu luntrea legata de-o rachita
Incovoiata-n soare si adormita-n unda?
Sa cred ca nu se-neaca si-n veci nu se scufunda,
Si ca din tarm, plutita pe-o dira de lumina,
Ar duce pin' la tine. -ntr-o insula vecina?
Ca un sobor de ingeri m-ar astepta, din lume,
Sa-mi ia din luntre visla si-n stuf sa mi-o indrume?
Eu, ridicat in luntrea tacerii, in picioare.
Smerit, plecat din umeri si piept, la cingatoare
Cu cheile de-acasa, cu cheia de la poarta.
Ti le voi da in grija, mihnit, cu mina moarta.
Tu poate-ai sa te tulburi de cei ramasi. Atunci
Trimite-le arhangheli cu aripile lungi.
Ivirea lor pe prispa, si soapta lor adinca
Sa-i faca sa tresara, uitind sa mai ma plinga.
Copiii, dusi pe ginduri tacute, nu-nteleg
Cum piere de odata un veac de om, intreg.
Aibi grije mai cu seama, stramosule, de fata.
Mi-e frica ce se face, pe lume, fara tata.
Simtirea-i prea gingase si frageda, de floare,
Ma urmareste-n taina si noaptea, si ma doare.

Tu nu stii, cred, ce viata traim in neamul meu.
indragostiti in toate si-mbratisati mereu.
Pe maica lor frumoasa, copila si cuminte,
Sint sapte virste pline de-atunci, mai tii tu minte?
Am luat-o-n cimp de mina si i-am soptit ceva:
- «Copila, nenuntita, n-ai vrea sa fii a mea?»
Ea mi-a raspuns, in trestii, dind ziua intr-apus:
- «Daca ma iei cu tine» Am luat-o si ne-am dus
Ce va simti fecioara de-atunci, de-odinioara,
Ca voia ta, aceeas, uneste si omoara?
Ma ispitesti cu visuri, miresme si margele,
Dar zdruncini temelia incredintarii mele.
Eu, totus, sluga veche a Domnului ramin,
Ca nu pot pribegie sa-ndur fara stapin,
Si zic, la urma urmei, ca domnilor bogati
Le sta sa nu le pese de robi si de argati.
De-o viata, nepasarea ti-o rabd robind aici,
Inghemuit in suflet si-n spini, ca un arici.

Ingerii tai sa vada de staul, cum se cere,
Sa cate sa nu scada nici apa din ciubere.
Sa mai vegheze pomii livezii pin' s-or coace.
Si sa pazeasca drumul de pe la tine-ncoace.
Si, poate, mi-ar aduce, din cind in cind, si-o stire
De la ai mei, de-acasa, latine-n minastire...
Iti dau si-o insemnare de capre si de cini.
Unii fatati de-o vara. si altii mai batrini.
M-asteapta-n poarta mica. din fund. Cu intelepte
Povete, fa-i sa plece, sa nu ma mai astepte.
Ca, Doamne, vezi, si cele numite dobitoace
Sint suflete, silite de trup sa se dezbrace.
Mingiie-i cu indemnuri blajine, ca, vezi bine.
Ei imi stiau si pasul, si ascultau de mine.
Cind ii trezea naluca de prin ograda noastra.
Veneau, pe intuneric, la mine, la fereastra,
Iti las in grije buna pe iedul, mai ales.
Cel sprincenat si-n frunte cu scirliontul des.
Si daca mi-ai da voie, ti-as face si-alta ruga:
Sa-l lasi sa te apuce de deget, sa ti—1 suga
Cind ii framint aluatul de lapte cu tarite
Ia miinile,-n copaie, drept ugere cu tite.
Mai am si-un catelandru, pui fraged si dulau.
Sa-l lasi sa-ti ia papucii si fa-l catelul tau.
Mai e si zvapaiatul pisoi, dupa catel,
Da-i ciucurele barbii si joaca-te cu el.

Imi mai lipseste, poate,-o farima de scinteie
Sa mai mi-aprinda viata-n virtej de curcubeie.
Sa nu ma mai stiu vitreg in marea ta vecie.
Strein si singuratec, pe stinci, cind va sa vie
Sorocul, cind si zarea si timpul se-ntrerup.
Batut de viscol negru, ca fiara frinta-n trup,
Inspaimintat in haos sa-l vad cum se destrama,
Cusut cu fir si umbre si flori, ca o naframa.
M-adun intr-o nadejde; de-abia ca se-nfiripa,
Si clipa-mi si ucide nadejdile de-o clipa.
Mi-ai dat pe negraite, de ce", nu stiu. un har
Pe jumatate dulce, insa mai mult amar,
Caci drojdia din fundul potirului ales
Da cuminecaturii otrava cel mai des.
Si vinul de deasupra, de aur, cind mi-e sete,
N-ajunge niciodata cu nimbul sa ma-mbete.
A-toate-framintarea ragazuri nu-mi mai lasa,
Din stea in stea ma duce orb, ca din casa-n casa.
Cersesc la usi odihna, pe unde si neunde,
Si, la bataia noptii, nici-una nu raspunde.
Pe ulitele-albastre. din cerurile tale,
Sint mii si mii de sate si tirguri, toate goale,
Catunele desarte-n cerdac au, fiecare,
O candela-n opait si-un muc de luminare.

Isus mi se-aratase la luna, prin livede.
Parc-ar fi spus in soapta: «Nu cerceta, ci crede».
Sa fi fost el, sau zvonul stirnit de prin Scripturi.
Ratacitor prin noapte, prin vii, prin araturi,
Ca broastele testoase, sobolii si zefirii?
Prins intre-nchipuire si unda nalucirii
Nu ma-ncumet raspunsuri sa caut, si m-ascund
De ochiul cu scinteie de cremene, rotund.
Dar sufletul se roaga-n genunchi pe piatra goala:
«Mai scapa-ma, Parinte, macar de indoiala».

Te-am dus de-a lungul vremii, in mine, ca un semn.
Si, far-a te cunoaste, mi-ai fost imbold si-ndemn.
Mi-ai pus nesters si mirul sfintirilor pe frunte,
Si toate ale tale, menite sa ma-nfrunte,
Au fost ca niste slove cuprinse-n umbra mare
De vesnicii rostite in cite-o scaparare,
Izvoarele si stinca, padurea, umbra, vintul.
Al tau e si cuvintul inchis, ca si pamintul.
Si in furtuni si viscol, ca si-n tacerea sfinta,
Se-aude vocea lumii ca blestema si cinta.
Dar semnele, doar semne, razlete si-adunate.
Nu mai mi-ajung, parute si nici adevarate.
Vreau tilcul plin sa-l capat si rostul lor intreg
Sa-l pipai dintrodata, sa pot sa-l si dezleg.
Nu lacate-ncuiate, zavoare si crimpeie
Cu mii de chei stirbite, si fara nici-o cheie.
Sa numar codrii-n piscuri si nuferii din balta.
Mi-a ostenit rabdarea din stepa ceastalalta,
Ca nici numaratoarea n-o mai pricep, in sir,
Intre statui si candeli si sfincsi de cimitir.
Luceafarul spusese: «Rasar, in loc sa scapat,
Si-mi deapan zilnic firul, luat zilnic de la capat».
Ma-mbraci in stralucite odajdii si vestminte
Si ma-ncununi cu lauri. La ce folos, Parinte?

Cine mi-a spus ca omul e inaltat si mare
Pentru ca stie singur dintre fapturi ca moare?
Ca-i trestie plapinda, cu trestia de-o fire,
Hirotonit, el singur, cu harul de gindire?
Ce nu afla maimuta, din spusa nimanui.
Ar fi o-ndreptatire si o noblete-a lui.
Fantoma trecatoare, el ar fi fost sa fie
Dumnezeiasca lumii sublima marturie.
Atita avutie ascunzi, si-ntre comori
O socotesti desarta pentru ca stii ca mori?

S-a prabusit vecia. Pe marginile gropii,
In bilciul de morminte, ramin sa plinga plopii...




Psalmistul


Aceasta pagina a fost accesata de 1340 ori.
{literal} {/literal}