Nunta
de Tudor Arghezi
Dar sovaind cu gindul intre pamant si cer,
Te-au prins, pe nesimtite, catusele de fier
Si lanturile, jugul si temnita. Mindria
De-a te simti de sine ti-o palmui rbia.
Iesind din trunchiul tinar tot ramuri si-alte ramuri,
Se inmultise omul in semintii si neamuri;
De o cam data gloata si apoi omenire,
Fricoasa-intii si apoi navalnica-n nestire,
Pina-n adincul lumii, prin zari si departari,
Se desfacu pamintul in granite si tari,
Si graiul orb ajunse sa se prefaca-n limba,
Iar limba-n limbi mai multe simti ca i se schimba;
Caci, dintre taine, legea, din toate cea mai mare,
A vietii-i framanttaa si vesnica schimbare.
Monotonia moarta a lenei e-ntrerupta
De clocotul iubirii si-al urii, si de lupta.
Curg zilele si vecii, ca apele devale,
Si totul se-nmulteste, crescind sa se pravale
Si, pravalit, se isca din nou, fara hodina,
Mai sus si mai puternic intr-alt chip de lumina.
S-a-mputinat vapaia si-aproape stinsa, vine
De creste iar viltoarea, stirnita de la sine,
Si somnului si noptii le este-adevaratul
Tilc, a dospi in matca, fierbintele aluatul
Ca sa-ncolteasca plodul si mugurii sa dea,
De la stejar la trestii, garoafa si lalea,
E-o nunta-n toata firea, cu valuri si panglici,
Mireasa omenirii si-a tarinii da piine
Si lapte, pentru pruncii ivirilor de miine.
Nunta
Aceasta pagina a fost accesata de 3319 ori.
