Duduia
de Tudor Arghezi
E-o domnisoara-nnalta, subtire si trecuta,
Si nu e nici femeie detot si nici barbat.
Cu noaptea-n cap se duce la plug si semanat,
La secerat, la coasa, calare si ciufuta.
Au vrut sa o marite. Duduia nu se lasa,
Si ofiterii sprinteni, si grangurii petiti,
Cerind-o de nevasta, plecau dezamagiti
Ca nu-i niciunul vrednic de mina ei osoasa.
Era rostira vie, in carne, simt si minte,
A unei noi fiinte, de-al treilea tipar.
In loc de fraga gurii-i crestat un buzunar,
Si-n loc de trup se-ngusta un sac de oseminte.
Femeie nefemeie, la bine si la rau,
Turtita ca o tava si-un sul de rogojina.
Satula de-ntuneric, scirbita-i de lumina,
Faptura nemplinita si fata fatalau.
Citind, inchisa-n casa, carti groase, pe alese,
Vazu desteptaciunea, ajunsa de prisos,
Ca nu da mingiiere si nu-i e de folos,
Si-a-mbatrinit pe slove si pagini nentelese.
De ani de zile-ncoace, minia se razbuna.
Si-a impletit girbaciul si l-a-nnoat cu plumb
Si alungind taranii prin griu si prin porumb
Harapnicul se-abate pe spete si rasuna.
Spinarile zdrelite si destele zdrobite
De cnutul domnisoarei cu cizme si nadragi,
Ca a slujit calare o suta de iobagi
Si sumedenii prinse-n zavoiul ei, de vite.
Duduie, carabina iti spinzura de sea
Si te-nsoteste-n raita din zori cateaua cirna.
Ea musca, asmutita, apuca si se-atirna.
Duduie, rafuiala a si-nceput. Pazea!
Duduia
Aceasta pagina a fost accesata de 4382 ori.
