Convoiul sicrielor
de Tudor Arghezi
Sa fi ramas din rude-ngropati niscai nepoti ?
De subt moluz si bime s-au scos aproape toti.
Cu toate ca la numar iesea de dimineata
Cu mult mai multa lume decit fusese-n viata.
Caci dintr-un om, intreaga, nu vine niciodata
O singura bucata.
Si ce-a ramas dintr-insul se scoate pe lopata:
O laba, soldul, bratul, intregi numai bucati
De om, si zdrente, sferturi, farime, jumatati;
O palma delicata, la deget cu inelul
Logodnei: nu-ncepuse prapadul si macelul,
intr-un sicriu, gramada, intrau de-a valma paie,
Tarina-amestecata cu par si maruntaie.
Barbatii si copiii, ciozvirte si crimpeie
De madulari si resturi gingase de femeie.
Unui barbat cu brate, scapat din scrum mai plin,
I se pierduse capul intr-un cosciug strain.
Dealtfel, nici-o fata nu mai avea figura.
Smolita si-nchegata intr-o caricatura;
Si, ca o cobe noua de-adaos, ca un semn,
Mai ratacea-ntre racle si un picior de lemn.
De se-ntrebau, cu martori, groparii si poporul,
Caror cadavre schioape li se cadea piciorul,
Si daca mai e locul, tocit si scilciat.
Sa fie-a doua oara, cu preot, ingropat.
Dar cind porni convoiul sierielor devale,
Urla din nou «sirena»-n vazduh a plins si jale.
Convoiul sicrielor
Aceasta pagina a fost accesata de 2639 ori.
