Chemarea innaltarii

Chemarea innaltarii

de Tudor Arghezi


Chemarea inaltarii ca spicul se-mplinise.
Tarimurile toate te asteptau deschise
Si te mutai pe ele in voia ta deplina,
Scapat de-ntelenirea pe loc si radacina.
De-o fire cu tarina, dar dezlegat de lut,
Ai inceput o lume din nou de la-nceput.
Strein in pribegie, plapind si venetic,
Erai cit farima de fulg si de nimic,
O coaja de tarite, o tandara, o pleava.
Balan si gol, faptura parca-ti era bolnava.
Fugar, livid ca melcii, batut de vremuri rele,
Tu singur ramasesesi pe lume gol la piele,
Cel mai gingās, mai fraged la trup si oropsit ;
Doar umbra, drept camasa, pe piept nu ti-a lipsit.
Dihanii in cojoace cu ghiare, colti si coarne,
Pindeau sa te rastoarne :
O lingura de singe intr-un plamad de carne.
Intre cladiri de piscuri, pierdute-n culmi de bruma,
Ivirea ta, Adame, parea sa fie-o gluma,
Caci potrivit cu ele si-oriunde te asez
Erai nici cit o boaba de mei ori de orez.
Erai, ca pe-o hlamida de purpura, o scama,
Un ac cu borangicul pierdut intr-o naframa,
O copca ratacita printre frinturi marunte.
Inca-ncilcita-n ceata, in cilti si-n amanunte,
Isi si visa nadejdea, dormind, sa puie-n jug
Cu vitele pamintul, cit e de lung, la plug,
Si se ivi, odata cu omul slobod, munca.
Din pravila ei aspira, el isi facu porunca
De fiecare clipa, simtind intii, cu frica,
In el nebanuite puteri ca se ridica.




Chemarea innaltarii


Aceasta pagina a fost accesata de 1173 ori.
{literal} {/literal}